Hai !

Hai !
Hai cu mine, că te duc eu !

duminică, 26 ianuarie 2014

REMEMBER

26.01.2004 - 26.01.2014

Sunt 10 ani de când mama a murit.
Parcă a fost ieri. Îmi amintesc de tot ce s-a întâmplat, cum s-a  bucurat când i-am spus că nu mai merg la Cluj, o deplasare programată cu ceva timp înainte, cum nu-și afla starea și se tot plimba prin casă în ziua când a fost să-i fie sfârșitul lumesc, cum s-a așezat în fotoliu și mă privea în timp ce lucram la calculator, cum a dorit să bea o cafea și n-a mai terminat-o .

La plecare spre cele veșnice a apus: "Părinții mei, io las copiii mei și vin la voi !" A mai bolborosit ceva, dar nu știu ce. Era inteligibil.
De atunci au trecut 10 ani și ce repede a fugit timpul !
Odihnește-te în pace mamă dragă. Noi ne descurcăm. Avem doi îngerași de copii pe care nu ai apucat să-i vezi. Poate nici nu ai dorit să-i cunoști știind că nu te poți ocupa de ei așa cu te-ai ocupat de mama lor, Cornelia. Poate au fost și alte motive pe care nu ai vrut să mi le spui preferând să le duci cu dumneata. Toate acestea sunt simple presupuneri ale mele.
Da, de atunci au trecut 10 ani și nu pot uita chipul dumitale blând și tăcut din acea zi, după cum nu voi uita nici plimbările ce le făceam împreună la "Murăș" sau pădure, nici cum veneai la mine la atelierul foto să mă vezi lucrând și multe alte mici servicii ce mi le făceai cu multă dragoste de mamă, fără a pretinde nimic de la mine. Erai mulțumită că mă poți ajuta.

Acum eu povestesc cu pruncii mici așa um povesteai dumneata cu mine. Pentru mine sunt nimicuri, dar pentru ei sunt lucruri mari că-i bag în seamă și le ascult poveștile până la capăt chiar dacă repetă ceea ce au spus cu câteva minute înainte. Tot așa procedai și dumneata cu mine.

Ei se bucură atunci când le cumpăr un covrig sau o înghețată de parcă cine știe ce mare cadou le-am dat. Sunt copii și pentru mine vor rămâne copii până la adânci bătrânețe, așa cum am fost și eu "mă cochile" când aveam șaizeci de ani.

joi, 23 ianuarie 2014

Improvizații


Câștigătoarea ediției cu nr. 89 este  
Tema propusă:
Improvizație
- În această săptămână o să treceți prin diferite stări. Alegeți una despre care să scrieți.
- Sunteți fericiți, triști, entuziasmați? Descrieți ce simțiți.
- Transmiteți cititorilor o părticică din starea în care vă aflați.
 Articolul este scris pentru  Blog Power 90

Improvizații...
Mie niciodată nu mi-au plăcut improvizațiile. În locul lor utilizam construcțiile sau instalațiile provizorii, dar nu improvizate, pentru că improvizațiile sunt periculoase. Atât cele reale, cât și cele din artă: literatură, muzică, pictură ori sculptură. De ce? În cele ce urmează o să încerc să vă prezint punctele mele de vedere. Poate nu sunt bune, dar așa văd eu improvizațiile.

Lucrând mulți ani la calea ferată, am avut ocazia să întâlnesc în activitatea mea legată de siguranța circulației feroviare și protecției muncii fel și fel de situații. De la cele mai banale, la cele mai complexe.

Odată, mergând la un control de rutină împreună cu un colaborator, om cu experiență mai mare decât aveam eu, mi-a spus: "uite, dacă pe acestă cărare întâlnim o piatră în mijlocul drumului nostru și o ocolim, peste câteva zile ne vom obișnui cu ea și vom considera că acolo trebuie să fie. Peste alte câteva zile trec pe acolo doi muncitori ce transportă pe umeri o greutate: să zicem o traversă. Primul muncitor vede piatra și trece peste ea, iar cel de al doilea nevăzând-o, se împiedică de ea și scapă traversa. În urma acestui fapt, se accidentează amândoi. Oare nu era mai bine să înlăturăm piatra din drum chiar dacă nu era sarcina noastră?"

Împreună cu acel OM am făcut multe controale și ne-am aventurat prin diverse locuri, dar de fiecare dată aveam grijă să nu ne "împiedicăm" de pietrele aflate în drumul nostru.

Este adevărat că improvizațiile în literatură și artă nu sunt la fel de periculoase, dar și ele au menirea să ne întindă fel și fel de capcane în care cădem fără să vrem.

Citim cu mare plăcere un text scris foarte frumos și totul ni se pare o descriere a unor fapte trăite de autor. Subiectul ne atrage așa de mult încât ne transpunem în povestire și trăim întâmplările alături de autor. Dar misterul dispare în final, când autorul ne destăinuie că totul a fost o ficțiune și întâmplările au fost inventate.

Nu de puține ori am trăit astfel de momente și am simțit regretul căderii în capcană.

Au mai improvizat:

- Ioana

- Bianca

- Mirona

vineri, 17 ianuarie 2014

Fericire ?

Articol scris pentru  Blog Power 89

Despre  fericire și aspirații
- De ce avem nevoie pentru a fi fericiți?

- Fericirea pentru ceea ce suntem și avem ACUM exclude aspirația înspre altceva?

- Ce e mai important: sa fii fericit sau sa îi faci pe alții fericiți împlinind speranțele lor puse în tine?

Tema este propusă de 

Tema Mironei este frumoasă și îmi dă prilejul să fiu cât se poate de realist, pentru că fericirea este o himeră ce depinde de voința fiecăruia.

Vreau să fiu fericit, sunt; vreau să fiu trist, sunt; vreau să fiu cu capul în nori, sunt și așa mai departe. Avem nevoie de ceva pentru a fi fericiți? Nu ! Doar de voința noastră. Depinde de cum vrem să privim paharul. Pe jumătate plin, sau pe trei sferturi gol.

Am ajuns la stadiul în care apreciez ceea ce sunt și cât am prin prisma necesității. Sunt ceea ce se cuvine să fiu, am ajuns la apogeul carierei fără să dețin funcții de conducere, și am atât cât îmi trebuie fără să-mi prisosească ceva și fără să duc lipsă de nimic.

Fericirea pentru ceea ce suntem și avem ACUM nu exclude aspirația înspre altceva, dar nici nu este determinantă în a obține acel "altceva"

A fost o perioadă a vieții mele când îmi doream mai mult decât aveam și voiam ca roadele muncii mele să fie apreciate mai mult decât erau Dar toate acestea erau pur și simplu niște mofturi, dorințe deșarte. Din toate dorințele mele am rămas doar cu satisfacția aprecierii în timp din partea celor cu care am lucrat. Oare acesta este un lucru puțin lucru și e lipsit de valoare?

Și acum, încetul cu încetul, am ajuns la partea sensibilă a disertației mele. Nepoțeii mei sunt fericiți sau doar mulțumiți pentru ceea ce le dau și ce le fac? Este o întrebare grea și mai greu este să răspund la ea. Ei încă mici și nu știu să-mi spună dacă sunt sau nu fericiți. Mulțumiți și bucuroși pentru ceea ce primesc, știu că sunt. Le văd ochișorii cum se bucură. Mai au și acel fel aparte de a râde pin intermediul ochilor. Dar știu că fericirea nu se limitează doar la atât și de aceea mă întreb: Ioana și Daniel sunt fericiți?

Ele sunt fericite:
  Bianca

Ioana  

Mirona

miercuri, 15 ianuarie 2014

Miercuri... 138

Așa arată burgul meu în această noapte de 15 ianuarie.
Fotografiile au fost făcute special pentru MFC


Startul maratonului MFC s-a dat de neobosita  CARMEN


miercuri, 8 ianuarie 2014

Miercuri... 137

La patinaj în ultima zi de vacanță


Startul maratonului MFC s-a dat la  CARMEN

PS. inițial am vrut să dau alt videoclip tot de la patinaj, dar nu l-am putut încărca.

marți, 7 ianuarie 2014

Blog Power 88

http://www.mostwantedblog.org/2014/01/05/blog-power-88/

- fotografie luată de pe internet -

Vise, speranțe, povești


Da, așa se spune că "speranța moare ultima, însă visele nu mor niciodată”, numai că biologia contrazice această zicere. Atât visele cât și speranța mor în același timp cu omul. Niciunul dintre acești factori nu este mai grăbit și nici mai leneș. Toți trei merg în același ritm, toți trei merg pe acelaşi drum și deci toți trei ajung în acelaşi timp la capătul lui.

Am început articolul sumbru și se pare că m-am împotmolit în redactarea lui. Învârt puțin din rotița timpului pentru a debloca ideea. 

Eram copil și am ajuns la șoală. În ultimii ani ai școlii elementare visam să ajung la liceu.Am ajuns. În ultimii ani ai liceului visam să fac și alte școli. Le-am făcut și după ce am terminat cu ele nu am mai visat nimic. Totul se derula de la sine, cu suișuri și coborâșuri, ca un perpetuum mobile, pe drumul ales. Nu mă abăteam nici la stânga, nici la dreapta de la acel drum, pentru că era drumul ce mi-a fost destinat înainte de a mă naște.

Speranțe am avut destule. La fiecare început de an speram ca anul în care intram să fie mai bun decât predecesorul său. Nu a fost să fie îndeplinită nici ceastă dorință. Toți anii au fost la fel. Nici mai buni, nici mai răi unul ca celălalt. În fiecare an mă descurcam cu ce aveam și cu cât aveam. Ceea ce trebuia să realizez realizam fără eforturi prea mari, iar ceea ce nu mi se cuvenea nu putem obține oricât mă străduiam. Așa a fost să fie. Același destin își spunea cuvântul.

Deci, destinul a fost cel care a jucat rolul principal în viața mea. A fost un actor desăvârșit, foarte talentat și neobosit. A făcut și face mai departe numai ce vrea el, după cum îl taie capul. Să mă supăr din acest motiv?  NICIGÂND. Știu că pot avea încredere în el și îl las să-și facă de cap mai departe. Doar e destinul meu.

Au mai povestit:
Ioana   

duminică, 5 ianuarie 2014